Alice Voinescu a fost scriitoare română, publicistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare. Voinescu a devenit prima femeie din România care a obținut titlul de doctor în filosofie. Titlul a fost obținut la Sorbona, în 1913, iar teza sa de doctorat a fost dedicată școlii neokantiene de filosofie de la Marburg. În 1948, ea a fost concediată de la catedră și a petrecut șapte luni în închisoare. Alice Voinescu a înființat catedra de estetică și istorie a teatrului la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București. Ea a publicat lucrări despre filosofie, estetică și teatru. În acest articol vă prezentăm povestea remarcabilei Alice Voinescu. Mai multe pe bucharestka.eu.
Istoria vieții
Alice Voinescu s-a născut pe 10 februarie 1885 în Turnu-Severin, într-o familie foarte intelectuală. Tatăl ei era avocat și doctor în drept la Paris. La doar cinci ani, Alice citea în română și germană, iar la șase ani a învățat limba franceză. Încă din copilărie, a avut profesori particulari care o instruiau în științele exacte și umaniste. La 15 ani, ea a citit „Imitatio Christi”.
Alice a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde a urmat cursurile lui Titu Maiorescu. În 1908, Alice a obținut diploma în filosofie sub îndrumarea lui Maiorescu, care a încurajat-o să își continue studiile în Germania și Franța. Astfel, în 1909, a început să urmeze cursuri cu faimoșii Lipps și Volkelt la Leipzig. La Universitatea din Marburg a participat la cursurile lui Cohen și a legat prietenii cu Hartmann. În 1913, sub îndrumarea lui Lévy-Bruhl, Alice a obținut titlul de doctor în filosofie la Sorbona, cu teza „Interpretarea doctrinei lui Kant în școala de la Marburg”.
În 1913, lucrarea sa „Studiu asupra criticii idealismului” a fost publicată și foarte apreciată în mediul academic occidental. După această realizare, i-au fost oferite poziții la o universitate americană și la Paris, însă a refuzat toate ofertele pentru a se căsători în 1915 cu avocatul Stello Voinescu. În 1922, a devenit profesoară de estetică și istorie a teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București.
Între 1925 și 1939, Voinescu a vizitat des Franța, unde a cunoscut multe personalități culturale franceze, menținând o corespondență activă cu aceștia de-a lungul anilor.
În 1930 și 1932, a vizitat Veneția și Florența, unde a intrat în contact cu „marea” artă.
În 1936, a călătorit în Marea Britanie, la Oxford, cu scopul de a crea în România o organizație religioasă similară „Grupului Oxford”.
Între 1932 și 1942, Alice a organizat o serie de evenimente pe teme culturale și feministe, care au atras atenția lui Tudor Arghezi. În 1936, Alice a publicat articole în „Istoria filosofiei moderne” a Societății de Filosofie din România. După acest moment, s-a concentrat pe teme de teatru și dramaturgie.
Între 1939-1940, Alice a lucrat la o colecție dedicată marilor dramaturgi contemporani (Wedekind, Shaw, Claudel și Pirandello). A devenit șefa catedrei de istorie la Conservatorul de Artă Dramatică și Muzică din București.
Activitatea didactică
Cursurile sale erau considerate lecții umaniste. Vorbea despre drama clasică franceză, tragedia greacă și drama elisabetană (a doua jumătate a secolului al XVI-lea — începutul secolului al XVII-lea). De asemenea, a predat sociologie la Școala Superioară de Asistență Socială, punând accentul pe emanciparea și educația femeilor.
În 1940, Alice a luat o poziție publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari. În 1948, și-a încetat activitatea, declarând că o țară care nu își amintește trecutul nu are viitor.
În 1951, Alice a fost arestată și condamnată la un an și șapte luni de închisoare, cu obligația de a locui în satul Costești. Acolo a rămas până în ianuarie 1954, primind sprijin de la cei mai apropiați prieteni, care au contribuit și la eliberarea ei.
Alice a continuat să fie activă în viața publică, oferindu-le sprijin financiar și prin scris celor dragi.
Prietenii o descriau pe Alice ca fiind o femeie foarte puternică și rezistentă. Monica Lovinescu spunea că Alice privea încercările vieții cu simplitate, asemenea filosofilor greci de la care învățase. Alice și-a dedicat întreaga viață muncii și prietenilor, iar toate scrierile sale erau pline de modestie și ascetism. Se spunea despre ea că era un „balsam” pentru cei din jur. Generoasă, altruistă, cultivată și plină de înțelepciune spirituală, Alexandru Paleologu spunea că Alice avea o grație aparte, specifică unei adevărate aristocrate. Ea era femeia care reprezenta România interbelică și pe care comunismul a încercat să o distrugă.
Alice ținea un jurnal cu multe însemnări despre prietenie și viața cotidiană, comparat adesea cu jurnalul lui Jeni Acterian. De fapt, Acterian o admira pe Alice, considerând-o un model de feminitate și curaj. Din jurnal a reieșit că soțul ei nu o înțelegea și adesea alegea compania altor femei „mai puțin intelectuale”.Astfel, Alice Voinescu a fost o adevărată eroină a vremii sale. Ea era educată, inteligentă și puternică. Nu doar o savantă talentată, ci și un prieten de încredere și cu suflet mare. Despre femeile remarcabile ale Bucureștiului modern citiți în articolul nostru.